#AventuraVietiiTale

Împarte.ro vine cu multe inițiative demne de laudă și promovare pe cât mai multe canale media. Blogul meu e unul dintre ele. De ce? Pentru că vreau, pentru că pot și pentru că ei vor să facă lucruri frumoase pentru cei care au nevoie de orice, oricând, dar nu oricum. Ci cu ajutorul unei comunităţi. Pentru asta, le-am pus banner-ul mare din dreaptă. Hai, dă click!

Aș zice că azi am revenit în lumea networkingului social. M-am dat din nou puternic pe twitter, în speranța că zelist n-o să mă mai ignore ). Și, dintr-una-ntr-alta – că așa se-ntamplă de obicei – mă trezesc cu o invitație de la sus-numiții de a vorbi despre aventura vieții mele (i-aș spune leapșă, dar nu sunt foarte sigur). Sună sau nu periculos, am zis că merită să-ncerc, întocmai pentru că n-am mai scris de mult pe blog – apologies accepted, I know.

Mi-ar fi mai ușor să rezum povestea aşa: aventura vieții mele e însăși viața pe care o trăiesc. Dar e musai, cred, să fiu puțintel mai specific .

Aveam vreo 7-8 ani, era o zi de vară numai bună pentru un picnic în pădurea din fața Cetății de Scaun din Suceava. Frumos oraș, frumoasă pădure, vorba aia “copil fiind, păduri cutreieram…”. Doar că nu eram singur, ci împreună cu alți copii – sor’mea și vreo 2 băieți de aceeași vârstă cu noi.

Când spun picnic… știți ce vreau să spun .

Alergăm printre copaci. Nu știm dacă să ne jucăm de-a v-ați-ascunselea sau de-a prinselea sau de-a hai-să-vedem-cine-obosește-primul. Alergăm, sărim, țipăm, zâmbim, ne prindem de tricouri, ne e foame. O văd pe mama pregătind masa. E clar. Mi-e foame! Și celorlalți cred că le e, altfel nu s-ar fi dat jos de pe trunchiul ăla de copac. E înalt, de vreo 5 ori mai înalt ca mine, cred.

Știu sigur că îți aduci aminte cât de repede mâncai atunci când erai mic și voiai neapărat să te întorci la joacă. Imaginează-ți asta și acum!

Îi cerem voie mamei să ne ducem în Cetate. Toți copii se joacă acolo. I-am văzut, i-am auzit! Mama ne spune să avem grijă. La fel și mama lui Andrei și Adrian. De parcă n-am ști asta deja! Mama mă cheamă înapoi ca să-mi dea bani pentru biletele de intrare. N-o bag în seamă. Alergăm până la Cetate. Ne rugăm de nenea să ne lase să intrăm, că vrem să vedem Cetatea, că n-am mai fost, că și alți copii se joacă. Nu ne bagă în seamă, dar ne dă voie.

Sâmbăta după-amiază, Cetatea de Scaun din Suceava era un vacarm. C-or fi fost turiști, c-or fi fost cetățeni ai urbei, nu știu. Da’ erau mulți, cu siguranță.

Ne uităm minunați la cât de frumoasă e. Multe cămăruțe, multe ziduri, multe cărămizi. Unii fac poze, alții se uită și ei la fel de fascinați ca noi. Văd pe cineva care-și ia notițe. Nu știu să scriu la fel de bine ca el, dar voi învăța! Ne luăm la joacă cu alți copii, de parcă am fi în fața blocului. E frumos! Îmi place în cetate! Sor’mea se ia la fugă cu ăștia 2, ăilalți aleargă prin jurul părinților, eu tac. Și ascult. Și mă-ntreb!

Tu ce întrebări îți puneai tu când erai mic?

Cărămizile au o culoare ciudat de frumoasă. Uite: acolo sunt maro închis, în partea aia au pământ pe ele, dincolo sunt roșiatice! Le vezi?! Oare ce e dincolo de ele? Nu!!! Oare cum se vede orașul de sus, de pe zid?! Sunt mai multe blocuri sau mai multe case? Da’ apa Sucevei, oare s-o vedea? Uite: pe-acolo pot să urc și nu e greu deloc! Văd copaci în stânga mea. Sunt înalți, de vreo 5 ori mai înalți ca mine, cred. Oare asta se cheamă alpinism? Sunt pe zid, îmi apăs bine tălpile în fiecare carămidă. Nu vreau să cad, nu am să cad! Sor-mea mă vede şi începe să plângă. Spune să mă dau jos că altfel mă zice lu’ mama . Urc în continuare, n-am transpirat chiar așa de mult pe cât credeam. Trebuie ca orașul să se vadă superb de-acolo, de sus . Vreau să-l văd ! În dreapta mea, în cetate, s-a adunat o gaşcă care ţipă la mine să mă dau jos imediat. Oare de ce ceilalți copii nu vor şi ei să urce? Un nene încearcă să vină după mine, dar renunţă imediat. Probabil că-i e frică. Sigur tremură pentru că ţipă după cineva. Nu-l bag în seamă. Nu mai e mult până sus ! Încă un metru şi-am ajuns. Vreau liniște, vreau ca toată lumea să tacă! Le spun că vreau doar să văd orașul de sus, apoi cobor. Cobor imediat, nu vă  faceți griji!

Suceava e orașul copilăriei mele. Sunt vecinii cu care mă jucam și străzile pe care le luam la pas în fiecare zi. E bazarul cu toată hărmălaia lui și CET-ul cu mirosurile insuportabile.

Ce frumos!!! Se vede și statuia lui Ștefan cel Mare. Impunătoare! Văd și apa Sucevei și cred că văd și Gara. Uau! Eu stau la 5 minute de Gară . E liniște aici, sus. Pădurea are grijă de toate și eu știu că dacă n-ar fi păduri, nici noi n-am mai fi pentru mult timp. Zăresc și blocurile din Obcini, în depărtare rău. Daaaaaaaaa! Și văd și Casa de Apă de pe dealu’ nostru. Ce frumos!!!

Consider că o aventură presupune să încalci niște reguli și să(-ți) depășești niște limite (auto)impuse. Mi-am demonstrat că pot! De-acolo, de sus, toate se văd mai clar…