De multe ori rationalizam aparente, lasand la o parte semnificatia actiunilor / atitudinilor / gesturilor / cuvintelor. Ne loveste un “tot” caruia ii atasam o forma si pe care o analizam pana-i ies ochii din cap.
E acel (ne)firesc al tipologiei sistemelor de gandire. Romanii pleaca de la premisa unui ASE multifunctional (scuzati-mi masculinul) – pentru ca bancile n-or sa moara niciodata; unei Politehnici care te formeaza mai ceva ca stagiul militar – inginerul e o suma iar el e deasupra tuturor; unei SNSPA care se vrea mai focusata pe comunicare decat pe politica – flacara violet are nevoie de PR si are nevoie si de oameni #deprofesieconsilier.
Si pleaca si se duc in lume cu toate astea in minte. Nimic neadevarat, nimic gresit pana aici. Problema apare, dintr-un punct de vedere subiectiv, atunci cand te trezesti in locurile respective si-ti dai seama ca nu se pupa cu sarutul tau, ca parca tu aveai o alta impresie despre cum cade maru’ lui Newton sau ca politichia tine in principal de cum te asortezi inainte sa iesi din casa.
Eu am facut un an de Poli – cei ce stie, cunoaste; apoi am fost nevoit (poti sa intelegi si motive foarte obiective care m-au determinat sa renunt la facultate si) sa incep de la zero la Bacau, apucandu-ma (uau, cum suna asta!) de marketing. Marea greseala (iarasi sunt subiectiv, iertare) a fost sa ma transfer la Bucuresti si sa-mi continui studiile in domeniu la Spiru Haret – cred c-ai prins unde e greseala.
Dar pasii astia i-am facut constient si deschis, chiar daca au insemnat discutii aprinse in familie, despartiri, jale mare, nesiguranta, neincredere (si altele asemanatoare). Si-mi permit sa subliniez asupra lui “constient” si asupra lui “deschis” pentru ca alegerile mele au rezonat intotdeauna cu ideea de a lucra cu si pentru oameni, construind in si pentru mine.
Acolo au rezonat, dar au inceput cu teatrul. Actoria se rationalizeaza din sau inspre esente, cu acelesi obiectiv: Fii tu insuti, astfel incat sa poti fi toti ceilalti!
