Mai mult psihologic decat fizic.

Oamenii se schimba, chiar daca multi nu recunosc asta. Unii se schimba in bine, altii se schimba in rau, altii nici macar nu-si dau seama de asta, iar altora nu le pasa. Fireste, fiecare cu alegerile sale.

Eu m-am schimbat si ma bucur ca pot recunoaste asta. E drept, poate ca nu in toate aspectele sau nu in toata forma unei schimbari. Dar am facut pasi in directia asta, pasi pe care mi i-am asumat cu incredere si cu multa deschidere.

Uneori, vad astia 24 de ani putini, prea putini pentru a-mi fi de ajuns. Explicatia vine poate dintr-o rationalizare extrema a ceea ce sunt si ce pot deveni. Stiu ca pot, am aratat-o de prea multe ori si mi s-a confirmat pe masura. Nu asta doare, ci fapul ca gandurile mele se lovesc de ziduri redundante si atitudini inchise.

Alteori, sfertul asta de veac mi se prezinta tanar, mult prea copil sau mult prea adult. Situatiile pe care le traiesc le transform in experiente si stiu ca orice experienta de viata imi e benefica. Optimismul e, poate, o forma de boala incurabila. La nivel psihologic insa, face minuni.

Trupul meu isi stie limitele, chiar daca la cincizeci si ceva de kile ai avea impresia ca multe lucruri ar putea sa ma depaseasca. Chestiunea asta e explicata medical si accentuata de fumatul constant. Nu mi-o permit, recunosc, dar e si foarte greu de schimbat. Nu atitudinea, ci faptul in sine.

Imi ramane sa accept. Si, pe langa asta, sa ma bucur. Spiritul mi-o cere.