… si nici nu stiu daca ai sa mai citesti din intamplare randurile-acestea…

Cateodata, ai sentimentul acela care apasa puternic (in minte, in sange, in ganduri, in piept, in cuvinte, in versuri) ca ceva se intampla cu cineva (prieten, iubit / iubita, familie, o persoana necunoscuta in spatele tau la 20 de metri). Si-ncepi sa-ntrebi in stanga si-n dreapta daca toata lumea e in regula, daca au patit ceva sau nu, daca-s bine, daca nu-s, daca-si mai aduc aminte cine esti si etc-uri din astea.

Si afli de la toti ca toate-s vechi si noi sunt toate (am reformulat gramatically correct). Da’ sentimentul persista, iar tie-ti vin in minte tot felul de imagini si de ganduri, uneori si amintiri si te tot intrebi ce-i cu ele. Ce ma-sa e cu ele si de ce sunt acolo (adica in tine, intr-o forma sau alta)?!

Raspunsul nu vine intr-un prezent sau viitor apropiat, iar tu ramai cu doua optiuni: fie sa te-ntrebi in continuare ce si cum, fie sa incerci sa inlocuiesti acest sentiment cu altceva. Daca prima optiune nu e tocmai cea potrivita intr-o astfel de stare, atunci cea de-a doua pare sa se preteze pentru niste actiuni interioare si interiorizate care sa te scoata de-acolo.

N-am sa-ti spun ce sa faci, nici macar n-am sa-ti dau sugestii. Pentru ca am obosit si pentru ca le stii deja. Mama imi spunea, cand eram mic: “Cauta si vei afla, bate si ti se va deschide!” – frumoasa educatie, trebuie sa recunosc.

Imi cer iertare pentru starea de “melancolie” din weekendul trecut, nu pentru ca a fost, ci pentru ca n-ar fi fi trebuit sa fie. Se spune ca o fotografie face cat o mie de cuvinte. Sa fie, sa nu fie adevarat?

Eu merg mai departe, inainte. Si nu merg singur, si ma bucur, si iti multumesc!