Citeam siderat dis de dimineata pe blogul lui Ovidiu intamplarea unei bomboane in metroul newyorkez.

Pana sa ajung la bomboana si pana sa va spun ce-i si cu “cealalta parte”, vreau sa subliniez urmatoarele cu privire la Ovidiu:

- mi-a fost vecin in copilaria petrecuta la Suceava;
- un foarte bun prieten, pe care il pastrez cu drag in suflet si in gand chiar daca ne intalnim mai rar decat ploua in Sahara;
- juca tenis inca de mic,  la un nivel foarte bun;
- e inventator, jurnalist, project manager si, pentru urmatoarele luni, bursier Fulbright in managementul sportiv;
- e scriitor, desi nu o arata oricui si, mai mult, nu o arata intr-un mod direct.

Bomboana Oana, dupa cum bine descrie si Ovidiu in postul sau, isi dezveleste ambalajul studios, se-ndragosteste de americani si se hotaraste sa ramana prin state (alea multe) si prin metrouri newyorkeze inca de acum 7 ani.

Mie imi suna cunoscut imaginea asta. Din pacate prea cunoscut si mult prea dureros incat sa nu incerc s-o scot cumva din minte. Mai mult, si iarasi din pacate, lucruri ca acestea nu (mai) depind de mine.

Maximul afluxului de romani plecati in strainatate s-a-ntamplat spre sfarsitul anilor ’90, inceputurile ’00. L-am prins pe viu, dupa ce painea se scumpise in 4 ani cu mai bine de 300%, dupa ce dolarul american isi castigase cote imense la bursa romana sau dupa ce, peste noapte, apartamentele se cumparau la pret dublu. Nu eu am plecat, ci frate-miu.

Si daca la momentul respectiv unii puteau sa afirme cum ca “dincolo” sunt cainii cu colaci in coada, eu am avut confirmarea contrariului. Si nu doar o data. Si nu doar intr-o singura forma.

Dar si imaginea asta imi e mult prea cunoscuta incat sa nu incerc s-o scot cumva din minte. Poate pentru ca e mai apasatoare decat cea a exodului masiv de concetateni, poate pentru ca are o stransa legatura cu mine si familia mea.

Contrabalansam aproape mereu si de fiecare data inconstient optiunile cu incarcatura minima, cu implicare indirecta (daca se poate) sau cu risc de esec redus la absurd. Pentru ca romanul nu se naste si nici nu se educa cu simtul responsabilitatii, ci cu cel ar riscului intentionat tampit sau tampit intentionat. Nici astfel de lucruri nu (mai) depind de mine.

Paradoxal, mai in fiecare roman plecat prin strainataturi exista sentimentul patriotismului directionat mai mereu inspre “Acasa!”. E atat de larga si de cuprinzatoare definitia acestui Acasa, incat mi-ar mai trebui un blog ca sa scriu despre asta. Niste #cliseeromanesti de care multi s-au izbit si de care (inca) se izbesc.

Ovidiu e un luptator cu viziune. Pentru el, dezbinarea comunitatilor de romani din strainatate (alta imagine mult prea cunoscuta mie si nu numai) rezida din efectul degradarii produnde si continue cu care s-a confruntat si se confrunta natia romaneasca.

Va rog sa observati in cele de mai sus cel mai trist prezent continuu pe care puteam sa-l expun vreodata.